Acum 67 de ani a avut loc cea mai mare crimă din istoria românilor. Atunci sovieticii au deportat zeci de mii de familii acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. Regimul totalitar sovietic a folosit deportările ca pe o metodă sălbatică de promovare a politicii în sfera socială şi în sfera politicii externe. Erau deportaţi oamenii care nu conveneau regimului din motive ideologice. În schimb, cei rămaşi se transformau în oameni docili şi aserviţi puterii.
Ecoul acestei crime rămase în istorie mai este și astăzi viu. Sovieticii au încercat atunci cu tot dinadinsul să ne forțeze pentru a nu ne recunoaște identitatea națională, dar și limba vorbită. Au încercat cu orice preț să înjuge acest popor pentru a putea profita de bunătatea lui, dar și de averile spirituale. Să te pomenești la miezul nopții cu soldați înarmați în casă, care te impun să mergi în locuri necunoscute despărțindu-te astfel de oamenii dragi, dar și de patria mamă este o adevărată teroare. Văzând că nu sunt acceptați de popor, rușii, la fel ca și astăzi au încercat să se impună. Acești 67 de ani care s-au scurs de la acele deportări, sunt ani plini de durere și amărăciune pe sufletul oamenilor, unii din care nu și-au mai văzut nici până astăzi frații, surorile, rudele sau chiar prietenii trimiși la munci grele în ținuturile îndepărtate.
Românismul nu va muri niciodată, oricâte crime împotriva umanității nu s-ar face. Acest lucru nu poate fi înțeles de ruși, care după șapte decenii tot încearcă să ne dezbine societatea numindu-ne moldoveni, și că am vorbi limba moldovenească, care de asemenea a fost inventată de ei. Cred că zilele de 28 iunie și 6 iulie ar trebui să fie decretate zi de doliu național, în memoria celor care au avut de suferit, iar viața le-a fost curmată de cei, care la vremea respectivă poate credeau că fac cea mai bună decizie din istoria URSS. Dar au greșit amarnic.
Țin minte amintirile pe care le depăna bunica. Și acum îi văd ochii înlăcrimați și mâinile tremurânde atunci când își aducea aminte de acele clipe de teroare prin care a trecut. Atunci mi se păreau scene desprinse din filmele de groază, ca mai apoi să înțeleg ce au însemnat de fapt aceste deportări. A fost o ciumă politică, pe care istoria nu o va ierta niciodată.
Astăzi, 6 iulie 2016, am fost ca și în ceilalți ani la monumentul “Trenul Durerii”, din scuarul Gării Feroviare, unde m-am întâlnit cu foarte mulți deportați, care cu durere în suflet mi-au povestit prin ce le-a fost dat să treacă. Mi-au spus cum s-au ascuns în podurile casei, cum au fugit prin lanuri de porumb sau grâu, numai pentru a nu fi exilați. Dar, pe lângă toată durere am și un pic de mândrie. Mă bucur că cele trei mii de persoane venite la mitingul de comemorare n-au uitat niciodată rădăcinile. Nu au uitat nici pentru o clipă că sunt români și se mândresc cu asta. Nici măcar cei care au fost supuși acestui dezastru umanitar n-au renunțat la identitatea păstrată cu sfințenie de la strămoșii noștri.
Acești oameni sunt adevărații eroi ai neamului, chiar dacă la acea vreme erau considerați trădători. Iar dacă nu existau aceste deportări care au divizat societatea, Republica Moldova demult era să fie în marea familie europeană, dar cel mai important era să fim acasă, în România Mare!